Tablouri sufletești

Nomen Artis / pag 63


Eternitatea clipelor
Motto: Singurul vehicul catre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni. (Petre Tutea)


Totul a început odată cu educaţia (preot), devenind astfel un idealist. Solitar prin vocaţie, Iosif Vrancea îşi cultivă fiinţa într-un timp în care toate valorile morale s-au spulberat. Martor incontestabil a spectacolului existenţei, de la fiinţă la nefiinţă, traversat el însuşi de experienţa vieţuirii consemnată într-o succesiune temporal obişnuită laicului şi clericului deopotrivă, autorul înscrie în cartea Călător prin anotimpuri,  itinerarul propriu. El evocă, îşi aminteşte, reflectează, notează stări sufleteşti din diferite faze ale vieţii sale. Nerobit de cotidianul din care îşi extrage substanţa lirică, a decis să utilizeze metafora, cu ambiţia secretă de a nu fi mai vulnerabil. La adăpostul poeziei realizează adevarate analize de laborator  a “dorurilor”“dragi comori”, stăpânit de duhul iubirii. Într-o asemenea perspectivă distinctă, se întrevede dispoziţia temperamentală a poetului, a eului exacerbat, subiectivat printr-o sensibilitate amplificată. Ecoul amintirilor apărute pe ecranul memoriei, emit un lirism bogat şi profund. Energia clipelor trăite îi provoacă reale stări de inspiratie, de celebrare spirituală a pasiunilor pământeşti, profane. În momentele privilegiate intenţiilor elegiatice, autorul resimte plenitudinea sentimentelor ca o forţă copleşitoare a trecutului autopsiat, condensând întreaga poveste  într-o ars poetica şi transformând ecoul amintirilor din ars vivendi în ars scribendi.
Chiar dacă, în ziua de astăzi, versurile de acest gen par desuete, fluiditatea abundentă de afectivitate, salturile peste cronologii (Chitarei mele), arheologia detaliilor şi clipelor de viaţă (Primăvara crudă, Reverii de seară, Noapte cu lună, Furtuna), acestea capătă o  evidentă justificare de a fi. Fără a dori să păstreze pentru sine aducerile-aminte, le împărtăşeşte, populat fiind de adevărate clipe vii. Declaraţiile de dragoste sunt rostite cu sinceritate, ca de altfel a marilor poeţi simboliştiIon Minulescu (“Romanţa meschină”, „Romanţă fără ecou”, „Celei care pleacă”, etc):

Dar, chiar dacă n-aş spune-o, adevăru-i
Acel citit şi-n stihuri şi-n priviri
C-un gest, un cer de visuri poţi să nărui ...
C-un zâmbet poţi atâtea să inspiri.”
(„Închinare”)

ori:

„S-a stins pesemne, cerul, ori a fost
Sărac de stele-n nopţile din urmă ...
Şi nimănui, nu-i ţine adăpost,
Povestea asta tot la fel se curmă ...”
(„Reverii de seară”)

sau eliberate de orice umbră de regret prin înlocuirea comprehensibilă de simţire şi profunzime a trăirilor, de resemnare şi înţelegere pe marginea ideii de timp şi înţelepţire, la cumpăna unor vârste, Geo Dumitrescu (Inscripţie pe piatra de hotar):

„Eu sunt acel pe care l-aţi văzut
Zdrobind cu dinţii laţi o nucă udă,
Să-mi satur foamea – mut şi hâd şi slut,
Eu sunt acelaşi, şi la toţi vi-s rudă ...

Am fost asemeni vouă şi-am plecat,
Păreri de fericire nu mai port ...
Pe suflet toată plata mi-am luat,
Şi dintre toţi voi fi cel mai bogat  ...”
(„Cântecele mele”)

 iar pe alocuri, amintesc chiar de sonetele lui Petrarca. Autorul se revede analizându-şi cu minuţiozitate sentimentele, îndoielile şi speranţele într-o confesiune directă, descrind singurătatea interioară în tonalitaţi uneori  grave; alteori optimiste ce nu exacerbează drame şi nu produce lamentaţii. Poetul, Călător prin anotimpuri, se dăruie limpezimii cuvântului cu toată sinceritatea, pasiunea şi autenticitatea simţirii într-o supremă înflorire a iubirii pure, cuminte, aşezată în timp, decantată de evenimente. Elogiază cu simplitate, evocă cu tandreţe şi forţă persuasivă iubirea, abordând o manieră repetitivă prin folosirea antitezei şi oximoromului. După ce structurile arhetipale se însumează în copil, acesta scrutează drumul spre marile simboluri universale ale cunoştinţelor acumulate pe care îşi înserează viaţa interioară. Anotimpurile, soarele, pădurea, florile, animalele, familia sunt integrate în imaginea copilăriei, în mediul ambiant. Poate că memoria afectivă are puterea târzie a developării sau l-a însoţit totdeauna. Însă, prezenţa fizică a iubitei în cadrul naturii martore şi consolatoare, pătrunde în ordinea inevitabilă a timpului ce măsoară, detaliză şi rafinează iubirea dintre copilărie şi maturitate, devenind spovedanie. Imaginile poetice desprinse de trecut respiră inocenţă fie că sunt descrieri de natură sau evocări de evenimente. Starea de singularizare e o transformare căreia nu i se oferă nici un viitor, neavând, decât puterea iluzorie a ecoului. Poetul işi cicatrizează rănile sufleteşti scriind epistole despre iubire. Un parfum superb de romantism, doar emoţiile se schimbă, comode uneori şi în deplină siguranţă alteori, eliberate de orice regrete şi acestea tardive, lasă senzaţia că iubirea a fost/îi este îndestulătoare:

“Azi, sufletul din mine mi-a rămas
Bătrân şi gârbov, de nădejde gol …
Se pare că şi-n el un jalnic glas
Se tânguie, târziu, plângând domol …”
(“Toamna târzie”).

Suferinţa care îl macină este ipostaza ce nu îngăduie triumful vanităţilor omeneşti. Viaţa sentimentală a autorului este esenţială. Din depozitul de amintiri, şiragul sentimentelor şi focul lămuritor ticluieşte pietre şlefuite: enunţuri poetice autentice de mare prospeţime, în centru cărora se află el însuşi, încheind o convenţie temporală. O atare metodă de creativitate a textului poate fi realizată doar în condiţiile trăirii efective şi ameninţării liniştii biologice ca şi cum puterea textului ţine de resorturi secrete ale instinctului de conservare. Tonalitatea adesea didactică sau melancolică uneori, valorizează biografic conţinuturi subconştiente într-o dilataţie egocentristă. Stăruinţa asupra existenţei este explicabilă doar prin iubirea menită să-i asigure veşnicia. Cartea Călător prin anotimpuri, reprezintă radiografia unor stări sufleteşti, privită spre interior cât şi spre exterior, spre sine şi spre alţii, spre cer şi spre pământ. Conştiinţa autorului, încărcată de nenumărate impresii din călătorile spirituale în timp, realizate prin arii culturale şi sociale variate cât şi propensiunea spre divinitate, se descarcă de superba povară prin scris, în cea mai elocventă formă de a fi. 
Dacă a fi iubit înseamnă a trece, a iubi înseamnă a dura” (Rainer Maria Rilke), atunci poezia este fapta manifestată ce poartă în sine gândul eternităţii. Ori, poetul Iosif Vrancea rămâne în dragostea lui Dumnezeu, eternizând clipele pe ritmul convertirii iubirii dintre oameni, în istorie şi legendă, realitate şi reverie aureolantă dintre oameni. 


                       POETULUI
Tu, visător, tu cântăreţ al vieţii şi-al luminii,
Străinul printre noi pribeag spre lumi ce-şi vor fiinţă,
Tu mag al zorilor ce ard când se-argintează crinii
Din visurile care-apun, din dor, din suferintă,

Tu-ţi faci pecete din flori, din cer, din razele de soare,
Tu strângi comori de întristări şi-uitatele regrete,
Şi-ţi faci simbol dintr-un avânt de vulture înspre zare,
Tu le mai simţi – din depărtări – şi le mai cânţi, poete!

Cu umbra mării te frămânţi , te-nmiresmezi cu boarea,
Pe care zările o cer spre haos de lumină,
Ce-adie lin, mângâietor …Te-nalţi ca zburatoarea
În imnul vieţii veşnic, chiar când, tăcut, suspină …

Apui cu soarele pe zări şi înfloreşti cu glia,
Tu ne cuprinzi, necunoscut, ca stelele sihastre,
Tu gemi în codrii frământaţi când urlă vijelia,
Tu eşti şi plâns şi bucurii în inimile noastre …

Şi miile de-ntruchipări care, din veac, titanii,
Cu-ncovoiatele spinări, le-au săvârşit în lume,
Şi bogăţiile ce cresc cu cât s-adună anii,
Sunt mute fără cântul tău şi, toate, fără nume …

Durerile ce-au izvorât din bucurii nebune
S-ar risipi ca fumu-n vânt – fără cântarea voastră!
Noi în zadar am suferi, căci cine ar mai spune
Ce bucurii, plăcere nasc, din străduinţa noastră.


CÂNTECELE  MELE


Un suflet am şi-l dau felii, felii,
Şi celui cunoscut  şi celuilalt …
E altul  şi-i acel pe care-l ştii:
Ciufoi stufos  şi plop în soare-nalt …

Cum să-l cunosc şi cum să mi-l despic,
Şi cum să-l dau anume cui îl cere?
E pleavă-n jurul unui bob, în spic
E frământare şi amar de fiere …

Atât îl ştiu: că-mi bate noaptea-n geam
Când mi-i pustie casa mea înaltă,
`L-aud şi parcă tot nu cred că-l am,
Îl prind în vorbe şi-l sculptez în daltă,

Dar piere, viu, şi nu-l mai văd apoi
Şi primavara iar se-ntoarce-n vânt,
E sângerat şi-I vesel  şi-i cu voi,
Şi-i gol de vicleşug şi de veşmânt.

Când zac pe brânci în tină şi-s flămând
Şi-mi daţi gunoaie-n ochi pentru lumină,
Se-ntoarce iar şi iarăşi vreau să-l vând
Că, de-am să cad, din nou are să vină!  …

Eu sunt acel pe care l-aţi văzut
Zdrobind cu dinţii laţi o nucă udă,
Să-mi satur foamea, mut şi hâd şi slut,
Eu sunt acela şi la toţi vi-s rudă …

În drum spre voi m-am întâlnit cu el …
Mă-nalţă şi mă frânge rând pe rând.
Sunt  eu şi el: un lup flămând şi-un miel
Şi nu ştiu care-i miel şi careiI lup flămând …

Azi vreau să-l dau la toţi, felii – felii,
Un cântec, fiecare, şi-o solie,
Vând suferinţi ce-au fost odată vii,
Şi vând şi câte-un strop de bucurie …

Vreau să rămân, de-acuma, singur eu …
Mă-ndepărtez de el, ca la-nceput.
Cine-a cântat, şi ce nu vreau să ştiu,
Şi nu mai vreau să ştiu că l-am avut …

Am fost asemeni vouă şi-am plecat,
Păreri de fericire nu mai port …
Pe suflet toată plata mi-am luat,
Şi dintre toţi voi fi cel mai bogat …

                                           
                                          PREFAȚA
Eu v-am purtat în mine, dragi comori
            De lacrimi și de plânsete pustii .. _
Și v-am avut dureri de mii de ori,
Și ultimile mele bucurii ...
Voi ați crescut din sufletu-mi sărac,
            Ca florile de piatră-n vârf de munți ...
            Din mine sângeram și vream să tac,
Când voi nășteați, trăgeam în noapte punți.
Aripile mi-s goale, chinuite ...
În fiecare rând e-un gând trudit,
            Spre-un vis de frumuseți nebănuite,
            Cu fiecare vorb-am năzuit.
Toți care v-ați oprit să-mi ascultați,
             În triste și uitate seri târzii,
Să râdeți dacă vreți,și să uitați
            Trecutele-mi dureri și bucurii ...
Să nu vă doară că am plâns șuvoi,
            Căci din aceste plânsete răsar
            Cântări de bucurie pentru voi,
Și hrană dulce dintr-un fruct amar ...



VERSURILE MELE

 Versurile mele, 
 Flori împerecheate, 
 Adunând în ele 
 Inimă ce bate ...

 Cântece sfioase, 
 Tânguiri de jale, 
 Lacrimi de mătase, 
 Ghimpi culeşi pe cale.

 Le-am cântat sub stele 
 Nopţilor senine, 
 Și am strâns în ele 
 Ani de doruri pline. 

 Albe, argintate, 
 Când au înflorit, 
 Au trăit uitate, 
 lnsa n' au murit. .. 

 Că furtuni hapsâne 
 Le-o 'neca-n zapor? 
 Ele vor rămâne 
 Cu mireasmă lor. 

 Prea frumoase, poate, 
 Poarte-și bucuria ... 
 De-o rămâne 'n toate 
 Numai - poezia ... 
 
PRIMĂVARĂ CRUDĂ

 Arcuitu s-au pe creste 
 Pânze-albastre de lumină, 
 A venit să dea de veste 
 lar, o pasere străină ...
 
 Că sub ramuri ghioceii 
 Argintați și mărtișorii, 
 Mici și albi, și blânzi ca mieii ... 
 S-au iscat râzând cu zorii.

 Râde-n geamuri albă pară, 
 Flăcări ard în lucii fire ... 
 Îmbrăcaţi de primăvară, 
 S-au trezit aşa-n neştire ...
 
 Zarzării de lângă dud, 
 Și încolo cât priveşti, 
 Numai alb și verde crud ... 
 Toată valea-i ca-n povești. 

 Din cerdac și până-n zare 
 Soare cald și ape line, 
 Parcă-i zi de sărbătoare! 
 Zvon și zumzet de albine. 

 Nu e nimeni în cerdac, 
 Soarele îmi arde-n gene. 
 Vreau și nu știu ce să fac ... 
 Mi-i urât de-atâta lene. 

 Dor de larguri mă pătrunde, 
 Stau în soare ca năuc, 
 Și-aș plecă dar nu știu unde ... 
 Parc-aș vrea să mă tot duc. 




Niciun comentariu: